Blogul proletarului de tranzitie

September 30, 2011

Astenii economice

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:58 am

De cind o companie de talia gigantului “Nokia” si-a anuntat plecarea din Romania in ideea identificarii unor tari cu pierderi economice mai mici (si, eventual, mina de lucru mai ieftina), gasesti prin toata presa romaneasca tot felul de ecouri dezaprobatoare nu doar vizavi de politica respectivei companii ci chiar vizavi de brandul in sine. Vorba aia, daca tot ne-au dat cu tifla, e cazul sa le spunem si noi ca sint mai slabi decit concurenta.

Ceea ce mie mi se pare interesant este faptul ca inchiderea fabricii are loc dupa numai 4 ani de functionare. Intervalul este prea scurt ca o companie multi-nationala de proportiile trustului finlandez sa poata conchide justificat ca o fabrica dintr-o anume regiune aduce pierderi substantiale. Asta cu atit mai mult cu cit afacerea din Romania n-a insemnat, per total, pierdere. Ba tocmai dimpotriva.

Nu exista, ca atare, decit doua concluzii relative la situatie: fie gigantul isi restringe productia si vinzarile, ceea ce inseamna ca ipotezele redeschiderii fabricilor proprii in alte tari sint praf in ochi, fie cei de la Nokia stiu ceva despre piata romaneasca de munca (si afaceri) ce noi nu stim inca. Dar si cind vom afla…

Relativ la romanii care ramin fara loc de munca, concluziile sint mai multe. Unu la mina: parasind o noua firma care s-a dovedit decadenta, isi implinesc destinul de generatie de sacrificiu. Au ajuns aici, pentru ca aici trebuiau sa ajunga. Doi la mina: in criza actuala, le va fi mult mai greu chiar si sa se recalifice in alte domenii. Trei la mina: ajunsi in situatia de-a fi strinsi cu usa de orice patron local, vor reinventa, in pas solidar cu cei mai multi compatrioti ai lor aflati in aceeasi situatie, sclavagismul. Versiunea carpato-danubiano-pontica.

Advertisements

September 27, 2011

La neutrinu’ vesel

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:10 am

Fizica, domnilor, nu mai e tocmai sigura. Si asta pentru ca, asa cum se intimpla odata la cite-o suta de ani, apare descoperirea menita sa puna in umbra cunostinte mai vechi. Ori daca fizica nu mai e sigura, tot restul lucrurilor devine nesigur. Inclusiv Descartes cade in acest marasm, de vreme ce nu e sigur nici ca ne indoim (indoiala e o miscare recurenta a subiectului pus in fata unei alternative, fara sa determine obligatoriu inferenta), nici ca gindim (si animalele stau in cumpana daca sa faca un lucru sau nu, dovada ca favorizarea unei optiuni poate fi si o chestiune instinctuala).

Ca atare e limpede: nu exista nimic cert. Matematica e plina de antinomii, fizica e un proces dinamic, istoria e o echilibristica a speciei umane, literatura e vis, adevarul e neclar si Dumnezeu e nevazut. Ne intoarcem, asemenea filosofilor antichitatii, in plasa ipotezelor infinite si a conditiei noastre tragice, de a nu dispune de nici un control asupra existentei si creatiilor noastre. Atit doar ca, spre diferenta de respectivii, care aveau un simt al realitatii ascutit la maximum, noi sintem mult mai indiferenti. Ergo mai nepregatiti pentru viitor.

Exista in societatea de azi un refuz generalizat de a observa cum fiecare asa-zis progres stiintific nu face decit sa marcheze lipsa de temei si de continuitate a lumii. Practic, faptul ca in fiecare zi se rastoarna cite-o pretinsa lege a materiei ne pune in postura de constructori ai unui castel de nisip. Asta in ciuda lucrurilor importante pe care credem ca le realizam.

Odata cu dezvaluirea stiintifica a potentialului superior al fiecarui neutrin, eu ma aflu in situatia de-a renunta sistematic la posibilitatea propriilor mele dezvaluiri. Aspir la ignoranta. Nu mai vreau sa progresez, sa fac salturi tehnice, sa inovez, sa imi confirm si reconfirm teoria asupra instabilitatii materiei. Nu mai vreau sa descopar nimic.

Eventual, doar pe cei de linga mine.

September 25, 2011

Debuseuri culturale

Filed under: Idei personale — proletaru @ 7:29 am

Mi-am lansat, acum doua saptamini, o carte. Mai precis cartea de debut, un roman scris in 2005-2006, intr-o perioada de intensa depresie, din care, sincer, nu imi mai amintesc decit de o stare generala proasta si de dorinta de-a asterne totul pe hirtie. Am asternut doar niste frinturi de idei care, odata reluate, au devenit o carte a dragostei si a suferintei. Reluasem practic, sub semnul fictiunii, ceea ce am trait, imaginat ori visat, la fel ca intr-un jurnal. O autobiografie hibrida.

Nu cartea face, insa, obiectul rindurilor acestea, ci publicarea ei. Dupa citiva ani de sertar, am incredintat-o unei edituri solicitind cel mai mic tiraj posibil, pentru ca nu cred in celebritate, in rezonanta numelui meu si nici in apetenta romanilor pentru literatura de dragoste. 150 de exemplare. Minimum minimorum. Apud pretium magnum.

Spre uimirea mea, cartea a trecut totusi, cumparata nu doar de putinii mei prieteni, carora intentionam de altminteri sa le-o ofer cu drag si gratuit, ci si de straini, lucru care m-a bucurat enorm. Ceea ce m-a deceptionat insa a fost sistemul romanesc de distributie al cartii, conform caruia un exemplar trebuie sa mearga la obligatia cutare, altul la cutare somitate locala, altul la edilul “X”, toate gratuit, toate cu autograf.

Nu ma intelegeti gresit, nu ma gindesc citusi de putin la cistigul material. Ma gindesc la cartea in sine. Potrivit optiunii mele, o parte din cele 150 de exemplare urmau sa capete o directionare sufleteasca, catre oameni care doreau sa citeasca cartea asta pentru continutul ei sau pur si simplu pentru ca eu eram autorul. Citeva exemplare care sa indeplineasca o datorie morala ori spirituala a mea fata de niste persoane a caror parere imi era pretioasa. Ori pe sistemul “cartea trebuie sa-i parvina si domnului cutare”, in conditiile in care stiu bine ca respectivul n-are sa citeasca nici un rind, ma tem ca o parte din acele exemplare s-au pierdut.

Acum dumneavoastra puteti replica: puteai foarte bine sa nu acorzi cartea nimanui, decit cumparatorilor si prietenilor. E drept, puteam. Dar in acelasi timp, nu puteam. Pentru cine-si poate imagina lantul autohton al slabiciunilor, unde totul se leaga, de la presa la edilii locali si de la culturnicul provincial pina la ultimul prieten al recenzorului cutare, devine evident ca lucrul nu se putea face fara putina obraznicie, fara putina indrazneala. Fara trufie.

Ori eu trufie n-am. Am doar o carte. Atit.

Next Page »

Blog at WordPress.com.