Blogul proletarului de tranzitie

April 30, 2011

Bastonul de maresal si bastonul de regina

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:27 am

Dincolo de prima impresie pe care o lasa, de impozanta parada a monarhilor europeni si refugiu monden pentru snobi, nunta printului mostenitor William al Marii Britanii cu Catherine Middleton a fost ceva mai mult: un prilej de reunire a citorva inalte figuri aristocratice ale Europei, un moment de bucurie pentru cei care au putut vizita Londra acestor zile si un eveniment mai putin fericit pentru traditia monarhica a batrinului continent. Pentru ca, oricum am invirti-o, “liberalizarea” sistemului regal de aliante, fortata de aceiasi englezi care acum 75 de ani asistau impasibili la abdicarea lui Edward de Windsor din ratiuni sentimentale, nu poate sa fie de bun augur pentru viitorul nici unei monarhii. Cu atit mai mult cu cit, prin definitie, monarhia este o structura conservatoare.

Ce inseamna asta? Inseamna, dupa parerea mea, ca noul mileniu a adus cu sine si o fluidizare pina la extrem a acelor necesitati si reguli care inainte, alaturi de privilegiile inerente, faceau din moarhie o institutie respectabila. Daca pina in secolul trecut existau niste reguli formale privind importul de suveranitate, cred ca aducerea unei femei oarecare pe viitorul tron al Angliei marcheaza debutul unei noi epoci. E limpede ca problemele uniunii unui Rudolf de Austria cu Maria Vetsera, a unui Franz Ferdinand cu Sofia Chotek ori a unui Carol al Doilea cu Elena Lupescu si-ar fi gasit, in zilele noastre, rezolvari mult mai vesele, daca nu chiar cu iz de can-can.

Cu toate astea, a pune can-can-ul in relatie cu regalitatea la magnitudinea pe care o permite epoca gadget-urilor, a identifica in institutia monarhica o sursa de birfe si vodevil pasibil de publicare si raspindire instantanee pe Internet inseamna si a stigmatiza, intr-un fel, prestigiul regalitatii in genere. Ori intr-o epoca precum a noastra, in care criza de modele demne de urmat se manifesta atit de acut, cu toata bucuria cu care privesti o nunta regala, nu te poti opri sa nu te gindesti ca a trivializa o dinastie e, totusi, o intreprindere tragica.

Advertisements

April 29, 2011

Am cravata mea, dar sint oare pionier?

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:11 am

In marginea textului de aici.

Citeam mai adineauri cum una din semnatarele uzuale ale unui blog feminist isi propune sa sensibilizeze publicul cu o perspectiva proprie asupra carierei. Cariera, arata dumneaei, e intr-o mare proportie produsul constringerii. In copilarie si in adolescenta, spune eseista (ca textul respectiv e un fel de eseu, pina la urma) esti mereu impins de la spate de adultii dimprejur sa-ti fixezi niste deprinderi care sa te duca pe calea reputatiei sociale si a calificarii inalte. Daca, insa, oamenii astia nu ti-ar sufla mereu in ceafa cu imbolduri obstinante si cu diverse comparatii care identifica esecul scolar cu esecul profesional, ai reusi, poate, sa-ti gasesti o vocatie care, fara sa implice o calificare inalta, te-ar satisface totusi sufleteste. Ori, conclude autoarea, ce poate fi mai indestulator pentru existenta cuiva decit linistea sufleteasca? Chiar si atunci cind aceasta se opune, fatalmente, carierei.

Ideile autoarei, laudabile daca le iei ansamblu, cad insa la examenul termenilor. Fericirea e o stare indefinibila in raport cu niste realizari lumesti. A fi zugrav ori sondor, daca asta-ti place, a merge pe bicicleta fiindca asa te simti bine, a o da in snoave si cimilituri cind iti vine cheful ori a dormi neintors nu sint altceva decit niste repere ale unei vieti confortabile, dar nu ale fericirii. Pe de alta parte ar fi impropriu ca nefericirea, atunci cind ea exista, sa fie pusa in legatura exclusiv cu lipsa carierei, a reputatiei ori a incapacitatii de a te bucura de o anume pozitie sociala. Daca izvoarele nefericirii ar fi atit de usor de izolat in lumea materiala, psihologia s-ar duce dracului intocmai unui castel din carti de joc.

Ar mai fi, pe linga astea, si constructia textului, mult prea pretentios pentru scopul final. Exista acolo un amestec de termeni exhibati nepermis, daca nu inutil. Se jongleaza, explicit sau voalat, cu ideea de cariera, de ascensiune sociala, de educatia familiala, de scoala, de multumire sufleteasca si de fericire. Toate astea ca sa demonstreze (fara sa demonstreze cu adevarat) ca o vocatie nu poate fi insuflata prin constringere, omniprezentul contrariu fiind, de regula, sursa nefericirii multor oameni. E ca o compunere de clasa a opta facuta pe o tema data, de pilda: “Ce-i impiedica pe tineri sa devina tinichigii?” in care ti se impun cuvintele destinate utilizarii, trebuie sa te restringi intr-un numar de rinduri si, eventual, ti se sugereaza ca raspuns posibil la intrebarea din titlu: “filosofia”.

Ii voi marturisi autoarei ca, dupa stiinta mea, nu exista vocatie pura. Toate obiectele realitatii imediate (imbolduri, educatie, atractii) converg catre constructia unei vocatii. O meserie nepotrivita e o alegere ca oricare alta. Cel care face aceasta alegere fortat de imprejurari sau de persoane, o face pentru ca lui insusi ii lipseste o alternativa mai viabila. E nehotarit, dezorientat, nepriceput. Priceperea vine cu timpul. Oricine va studia cu ce s-au ocupat la inceputuri o serie de indivizi ilustri, va ramine surprins si, fara indoiala, va intelege ca cel intr-adevar chemat isi va gasi, pina la urma, chemarea.

Cit despre cauzele nefericirii, o sa vorbim despre ele intr-un roman viitor.

April 26, 2011

Mecanismul revoltei

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:35 am

In “Revolta maselor”, filosoful Ortega y Gasset contempla asa-zisul “spirit gregar” care este motorul primordial al miscarilor sociale si care poate fi, in functie de cauza careia i se dedica, eliberator ori distructiv. Insa dincolo de tinta finala a miscarilor de mase, Gasset studia perpetuarea acestui spirit, felul in care de la un grup de indivizi ce pune in miscare un protest, de pilda, se ajunge la sute de mii de oameni. Cheia acestui proces nu o reprezinta numai scopul, ideea care ii anima pe toti, ci si capacitatea mimetica a grupului, felul in care un grup secund intelege sa reproduca miscarile grupului prim. Depersonalizarea, cu alte cuvinte. Repetitivitatea. Turma.

Ce o fi indemnat un numar de mai multe zeci de mii de germani – conform publicatiei “Der Spiegel”, peste o suta de mii – sa iasa in strada si sa protesteze impotriva mentinerii in efect a centralelor nucleare, nu stiu, cert este ca a functionat. C-o fi un ideal inalt la care au vibrat mii de cetateni, c-o fi doar dorinta de a te alatura unei cauze comune, c-o fi pur si simplu impulsul de-a te alipi gloatei, eu sint gata sa accept fara rezerve orice explicatie. Dar sint gata, in acelasi timp, sa ma declar si impresionat de efect. E vorba ca cei care au iesit in strada sint cetatenii unei tari cu o politica destul de transparenta, fara probleme nucleare, fara proximitate geografica cu zonele “problematice”. Niste oameni care puteau sta, pur si simplu, acasa, fara ca o consecinta tragica imediata sa se desprinda din asta. Si totusi astia au iesit la protest cu miile.

De cealalta parte a Europei, ai tarile cu traditie in fals, minciuna si nesocotire a nevoilor propriilor cetateni. Ai o Rusie, o Romanie si o Bulgarie, pline de dotari proaste si de risc ridicat in majoritatea domeniilor de importanta civica, ca sa nu mai zicem de resortul nuclear. Ai, cu alte cuvinte, butoaiele reale cu pulbere ale Estului European reunite ca la comanda, cu politica lor obtuza si cu pericolele lor. Si totusi, cind e ceva de protestat in tarile astea – si cam in fiecare zi ar fi cite ceva! – toti cei care ies in strada sint numarabili pe degete si taxati drept nebuni tocmai de compatriotii lor.

In Estul Europei protestul e aproape exclus. Tot timpul e cite ceva care sa-l anuleze: pentru unii teama, pentru altii plictiseala, pentru altii scirba si pentru cei mai multi o alternativa care are loc exact in momentul ala. Un meci de fotbal, o excursie, o activitate casnica sau un somn binefacator. Adevarul asta e: nu te refaci batind strazile in mitinguri de protest. Chiar si cind ti-e in pericol viata, securitatea, salariul, parca tot nu simti c-ar fi necesar un protest. Sau, in orice caz, nu imediat. Sa mai stam, sa ne mai gindim…

Acuma, dupa parerea mea, romanii vor avea un motiv in plus sa stea acasa si sa se uite la niste emisiuni decerebrate la TV. Pentru oricine urmareste stirile, e clar ca nemtii au inceput sa protesteze in locul est-europenilor. Azi se ridica impotriva proastei gestionari a centralelor nucleare, miine au sa urle impotriva ascultarii telefoanelor, poiimiine impotriva mincarurilor alterate care se vind bine-mersi la oferta. Si uite-asa, intr-o luna-doua de zile, ajung sa protesteze si impotriva reformelor de rahat din Romania. Si, domnule, alta e cind face neamtul agitatie sa ti se dea inapoi salarul, pensia si spitalele! Atunci sa-i vad pe lideri pe unde mai scot camasa…

Next Page »

Create a free website or blog at WordPress.com.