Blogul proletarului de tranzitie

February 27, 2011

Diplomatia la ea acasa

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:08 am

Privind azi o emisiune oarecare, retin precizarea cuiva ca e necesar ca romanii sa fie mai diplomati. Omul a descoperit, prin experienta nemijlocita, ca romanilor le lipseste diplomatia si asta e, dupa parerea sa, tocmai una dintre necesitatile fundamentale ale poporului. Diplomatia e cruciala.

Eu, unul, va marturisesc ca n-am incredere in diplomatie. Nu cred ca ea ne lipseste neaparat, iar daca ne lipseste intr-adevar, nu cred ca e o lipsa majora. Pina la urma, daca e sa judecam lucrurile la rece, avem nevoie de diplomatie pentru ce? Ca sa mascam minciuna? Tot minciuna ramine. Ca sa explicam elegant ca situatia e mizerabila? Tot mizerabila ramine. Ca sa nu ne aratam nervii? Supararea tot n-are sa dispara. S.a.m.d.

Diplomatia e, in intreaga lume, un termen care-si pierde utilitatea initiala. Daca intentia prima a unei relatii diplomatice este ca aceasta sa reprezinte rezolvarea amiabila a unor probleme delicate, constatam astazi ca problemele lumii in genere nu mai dispar, ba chiar dimpotriva, cele care au fost ingropate odata in chip delicat, diplomatic daca vreti, au azi tendinta sa iasa la suprafata cu o violenta de neocolit. In mijlocul atitor microrevolutii, culturale, artistice ori sexuale, majoritatea popoarelor au ajuns sa evite diplomatia ca pe un obiect impovarator si futil.

A reprosa romanilor ca le lipseste diplomatia intr-un moment in care propria lor clasa politica face tot posibilul s-o ocoleasca cit mai ostentativ, mi se pare o eroare asemanatoare cu aceea de a-i reprosa inundatului ca si-a amplasat casa in calea viiturii. Exact genul ala de repros pe care, cu oricita diplomatie l-ai face, tot prost ramii.

February 25, 2011

Criza de demnitate

Filed under: Idei personale — proletaru @ 7:14 am

Dupa criza de model, a venit timpul sa identificam, azi, alta criza in care se zbate o majoritate zdrobitoare a populatiei romanesti: criza demnitatii. Daca m-ati intreba la ce fel de demnitate ma refer, la cea personala sau la cea nationala, as raspunde ca incep cu prima ca sa termin cu a doua. Si as defini demnitatea drept calitate a individului de a arata sobrietate, tarie morala si de caracter pe acolo pe unde trece.

Trebuie sa explic mai intii o dihotomie cruciala a lipsei de demnitate: exista oameni carora li se ia demnitatea si oameni care si-o pierd de bunavoie. Din prima categorie fac parte oamenii respectabili care sint de regula trecuti printr-un proces de subumanizare. Un tip venerabil caruia ii este terfelit filmul existentei, un pensionar caruia-i iei banii de mincare, cineva caruia ii interzici accesul la niste resurse elementare de viata fizica si sociala. Astia sint niste oameni la care le iei demnitatea. Si nu e vorba numai de presiuni ale puterii politice. Nu departe de exemplele astea sint cazurile oamenilor care, chiar fara sa aiba de-a face cu politica, au nenorocul de a trai intr-o societate ignobila, ea insasi lipsita de demnitate si de onoare. Vor fi trasi in jos de indata ce lumea din jur se va sesiza ca respectivii nu indeplinesc conditiile necesare traiului in mocirla.

De cealalta parte, oamenii care isi pierd de bunavoie demnitatea sint cei care isi doresc cu putere “sa se adapteze vremurilor”. O cohorta uriasa de indivizi care fac tot ceea ce cred ei ca e necesar pentru a se integra intr-o lume fara reguli fixe, intr-o societate a tranzitiei. Din arsenalul lor de tipare nu lipsesc lingusirea, glumele proaste, libidinosenia si vulgaritatea in genere. Nu sint subtili si nici nu vor sa fie. Daca regulile modei o cer, se pot preface, dar astfel nu frizeaza decit snobismul ori semidoctia. Daca regulile n-o cer, e si mai bine, pot sa fie stupizi fara ascunzisuri. Merci la vie!

E lipsit de importanta sa precizam in care dintre categoriile de mai sus se regasesc cei mai multi romani. Scopul nu e sa stabilim, statistic, prin ce mecanism si-au pierdut romanii demnitatea, cu atit mai mult cu cit este probabil ca aproape toti avem la activ cel putin un compromis major cu o situatie nedemna. Nedumerirea e alta, si ea se leaga de faptul ca vad tot mai des, la tot mai multa lume, un patriotism de cafenea, un soi de exacerbare dupa ureche a demnitatii nationale. O istorie inventata, apocrifa, facuta la botul calului. Eu cred ca ea este o inclinatie a oamenilor cu nostalgia demnitatii pierdute: sa vorbesti despre un trecut eroic vrind sa dai, astfel, de inteles ca totul in trecut – inclusiv in trecutul propriu – era mai bun si mai demn.

Concluzia oamenilor astora e invariabila: de vina e prezentul. Trecutul e ceva inaltator, dar prezentul… Prezentul e rau. E dat dracului.

Inchei, ca atare, cu o precizare scurta pentru constiintele istorice romanesti mai slab ori mai tare alcoolizate: domnilor, prezentul e un timp al verbului! O notiune gramaticala care, din nefericire, nu face si desface nimic in tara asta. Sa-l lasam sa-si traiasca, asa cum poate, ultimele zile printre romanii care nu vor sa stie de el (si de gramatica, in genere). Pentru ca daca e chiar vorba sa gasim un mare responsabil pentru demnitatea umana pierduta, e cazul sa-l cautam dupa pilda nemuritoare a unui mare detectiv mitologic: Narcis. Ala cu reflectia, stiti voi.

February 22, 2011

Enoriasii cui?

Filed under: Idei personale — proletaru @ 8:06 am

Motto:
“- Rugati-va asa: Doamne, ca semn al existentei Tale, trimite-ne bomboane din Rai!
(Nu se intimpla nimic).
– Bine, atunci repetati dupa mine: draga tovarase Stalin, trimite-ne bomboane!
(Dintr-o spartura a tavanului, incep sa cada sute de bomboane).”
Europa, Europa – film, 1990

In marginea micului articol de ieri as fi vrut, in principiu, sa nu mai adaug nimic. Sa-i abandonez tema asa cum abandonezi o situatie pasagera pe care, desigur, o vrei irepetabila. Numai ca, judecind lucrurile la rece, realizez ca problema este mult mai serioasa decit ne lasa aparenta sa intelegem.

Am sentimentul, ca observator din afara si fara sa fiu o persoana eminamente religioasa, sau, in orice caz, nu religioasa sub aspectul traditional al practicii, ca in momentul de fata are loc o discreditare programata a Bisericii Ortodoxe ca institutie. Vad, cu alte cuvinte, reinstaurindu-se o politica la care comunismul rosu al anilor ’50 s-a vazut silit sa renunte destul de repede, din lipsa de sprijin popular. Este interesant ca sprijinul popular care le lipsea bolsevicilor pentru defaimarea bisericii ca institutie, azi exista din belsug.

Ce inteleg cind spun lucrurile de mai sus? Anume ca, din 2006 incoace, de la formarea simulacrului de comisie investigatoare a dictaturii comuniste, au existat citeva conflicte deschise intre Biserica si guvern. Devine evident ca planul presedintelui in exercitiu era unul de minimalizare publica a rolului benefic intretinut de biserica in timpul dictaturii comuniste si, suplimentar, de terfelire a prestigiului bisericii prin trecerea unor personalitati ale acesteia la categoria “securist”, “turnator”, “colaborator”. Asta cu atit mai mult cu cit evreul rusofon Tismaneanu, devenit intre timp sclav prezidential, era mereu pregatit sa defineasca alte categorii si subcategorii de colaboratori ai regimului comunist.

Faptul ca raportul respectivei comisii s-a facut lipsit de gir patriarhal (mitropolitul Corneanu demisionind la scurt timp dupa crearea comisiei) ar putea fi, pina la urma, trecut cu vederea. Faptul secund, de acuzare a unei parti insemnate a clerului de colaborare cu fostul regim ar putea fi, si el, acceptat. Dar ce anume ne face, de patru ani incoace, sa acceptam fara protest terfelirea sistematica a regnului bisericesc? Preotii devin, in chip succesiv, obiectul invectivei, urmati, indeaproape, de Biserica. La toate nivelele, in prezenta dovezilor sau in lipsa lor, se doreste intretinerea unei aceleiasi imagini: ca, in genere, clerul ortodox este ipocrit, meschin, materialist daca nu de-a dreptul criminal. Deja aproape toata lumea romaneasca profeseaza convingerea asta, si asta dupa numai cititva ani de propaganda. Matematic vorbind, pe ritmul acesta in zece ani ortodoxia romaneasca va fi o specie disparenta.

In acelasi timp, presedintele tuturor romanilor (ceea ce ma face sa ma intreb serios daca mai vreau titlul de roman) ne pregateste, prin noi contracte si aliante, pentru un nou tip de biserica. Dovedind ca saltul de la cruce la steaua in sase colturi nu e o corupere de simbol, ci o realitate geometrica.

Next Page »

Create a free website or blog at WordPress.com.