Blogul proletarului de tranzitie

October 30, 2010

Un UDMR suav, cu aroma de flori de cimp

Filed under: Idei personale — proletaru @ 7:07 am

Performantele diplomatice ale partidului maghiar sunt demne de luat in seama. Oamenii astia sobri si afaceristi pe care nu-i vedeti prea des pe posturile TV, se diferentiaza fundamental de radicalii nationalisti maghiari. Orice radical al nationalismului doreste sa-si vada visul cu ochii sau, in orice caz, incearca sa-si coordoneze influenta inspre un deznodamint nu prea indepartat. Membrii UDMR nu se grabesc. La polul opus extazului nationalist, ei iau Constitutia Romaniei cu asalt pas cu pas, metru cu metru, micile modificari legislative care ii privesc devenind, cu fiecare guvern care se succede, o rutina si o obisnuinta. Pina si romanii s-au obisnuit ca anul trecut minoritatea maghiara sa dobindeasca un drept suplimentar, anul asta un alt drept suplimentar si peste doi ani un privilegiu. Suplimentar.

Pe mine, prieten bun cu maghiari traitori in Romania si amplasat sufleteste in atari relatii inca de pe vremea copilariei mele ardelene, acest lucru nu este de natura sa ma deranjeze. Dimpotriva, ma bucura ca prietenii mei simt, poate mai mult decit romanii, ca cineva din Guvern are grija de ei. A simti ca guvernul te iubeste nu e o chestiune pasagera, e chiar un lucru meritoriu si insufletitor pentru orice popor. Numai ca, recent, dupa o conversatie cu un bun prieten maghiar, am reusit sa surprind totusi ca exista mai multe nemultumiri de principiu in rindul maghiarilor din Romania, tocmai acest lucru ducind, probabil, la restringerea numarului de aderenti ai UDMR in anii urmatori. Iar nemultumirile lor nu sunt citusi de putin maghiare, ci de-a dreptul romanesti.

A face, ca si parte a guvernului, spunea prietenul meu, demersuri continui pentru propagarea limbii maghiare in majoritatea structurilor educationale, inseamna a nu avea decit o idee foarte vaga asupra necesitatilor etniei maghiare din Romania. Intr-o tara in care limba maghiara se mosteneste oricum iar romana devine, prin noile structuri de invatamint adaptate regulilor UDMR, o limba aproape necunoscuta pentru nevorbitorul nativ, un maghiar se va trezi, in curind, alienat. Insistenta pe singularitatea maghiarimii nu face decit sa rateze esenta unei chestiuni a poporului, a oamenilor care traiesc intre aceleasi granite si care au de-a face mereu cu dificultati comune. In fond necesitatile reale ale etniei maghiare nu difera de cele ale etniei romanesti: legi de impozitare mai flexibile, o mai mare libertate fiscala a intreprinzatorilor, stabilitate economica, comunitati mai sigure.

Fraza finala prin care prietenul meu a incheiat conversatia a fost: “daca voiam ceea ce-mi propune acum UDMR ma mutam in Ungaria.” Daca pentru el chestiunea se pune in termeni mai simpli, eu, stind acum si rationaliznd pe indelete conversatia, ma intreb unde ne ramine noua, autohtonilor, sa ne mutam daca refuzam ceea ce ne baga pe git nu liderii maghiari, ci chiar gasca vesela a romanilor din guvern.

Advertisements

October 28, 2010

Emotii de toamna

Filed under: Idei personale — proletaru @ 2:56 am

Daca citesti unele reactii la miting-ul si la votul motiunii de cenzura care au avut loc azi si ai, cit de cit, un minimum de intelegere politica, constati ca majoritatea comentatorilor rateaza, in remarcile lor, obiectivul autentic. Miza comentariilor e ceva de genul: au fost putini la miting, opozitiei i-au lipsit mai multe voturi decit data trecuta, guvernul a tare pe pozitie, legile trec, etc. E ceva de crainic sportiv in toata aceasta expectativa a omului de rind care-si da cu parerea despre ziua de azi si, in genere, despre situatia politica a tarii. Vechea mentalitate concentrata in citeva luari de pozitie ancestrale precum: “ia sa-i vedem p-astia ce realizeaza”, “eu nu ma bag”, “mie sa-mi fie bine”, “ce treaba am eu” etc. Triumfa inca mentalitatea spectatorului birfolog, la douazeci de ani dupa o exeptie pe cit de ambigua pe atit de valoroasa, acel decembrie de solidaritate romaneasca si, in primul rind, umana.

Retractez! Nu e vorba de incultura politica in majoritatea cazurilor, ci de-a dreptul de saracie de spirit. Mostre din opiniile citite azi: “in alte tari se protesteaza impotriva legilor, aici impotriva guvernului. E inadmisibil!” Nu poti sa-i explici omului ca daca guvernul si-a asumat raspunderea pe legi, e nevoie ca acesta sa cada pentru ca legile sa nu treaca. Lipsa preliminara de logica va acoperi de nulitate si explicatia ta. Sau: “guvernul asta, fata de altii, munceste si da legi”, dar nimeni nu se oboseste sa cerceteze continutul legilor. Sunt, de altfel, convins ca marea majoritate a celor care voteaza la comanda nu au habar ce anume voteaza. Sau: “domnule, guvernul cistiga aderenti, are mai multi sustinatori decit data trecuta” – atit doar ca omul uita sa-si puna intrebarea de ce anume s-a intimplat acest lucru, caci nu pot exista decit doua raspunsuri: fie spaga, fie constringere de partid. In sfirsit, toate simptomele care razbat de dincolo de constatarile asta sunt acelea ale gindirii imediate, ale judecatii nemjlocite, ale inferentei pe jumatate. Nimic de viitor, nimic de perspectiva. Nimic care sa tradeze ca romanul ar fi pregatit pentru ceea ce vine.

Recunosc, mi-e cam necaz ca n-a cazut guvernul. Nu atit pentru ca sunt impotriva lui, ci pentru fazele alea de comic absurd care l-ar face si pe Kafka sa dea in bilbiiala; stiti voi, fazele alea in care Basescu l-ar numi prim ministru pe Boc pentru a sasea oara, opozitia ar contesta, presedintele s-ar duce sa explice cum vede el lucrurile la niste televiziuni unde ii trag unii in direct niste saruturi frantuzesti pe tenisi, ar mai aparea doua-trei filme de senzatie plus cinspe-douazeci de stenograme si circul de citeva saptamini ar face iarasi voga. Pentru ca in tara asta, activitatea clasei politice e mult mai tare decit comediile cu Louis de Funes.

October 26, 2010

Mihail Sebastian

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:20 am

Am terminat de citit “Jurnalul” lui Mihail Sebastian si marturisesc ca mi s-a parut o carte excelenta. Adica in materie de opera de confesiune, sunt putine care s-o depaseasca. In ultimii doi ani am parcurs jurnalele unor autori de cote literare mult mai elevate, precum Cioran ori Marin Preda, si constat ca Sebastian ii depaseste substantial. Jurnalul lui Cioran e inteligent si sec, in timp ce jurnalul lui Marin Preda e prea sentimental. Cel al lui Sebastian are, in schimb, un dozaj extrem de armonios de talent scriitoricesc, stil, umori cotidiene si sentimentalism.

Tipul e evreu, si nu orice fel de evreu ci, realmente, cel mai inteligent scriitor evreu de limba romana al epocii sale. Un Felix Aderca, un Sergiu Dan, un Camil Baltazar ori un Ion Pribeagu, chiar daca mai prodigiosi, nu il intrec. Este, de altminteri, de presupus ca daca destinul i-ar fi permis sa traiasca mai mult decit cei 38 de ani pe care i-a trait, ne-ar fi lasat mostenire o productie livresca exceptionala.

Jurnalul a fost si e controversat: vorbeste, destul de liber, despre amorurile si suferintele lui Sebastian, despre conditia scriitorului evreu in epoca Antonescu, despre razboi, despre suisurile si coborisurile frontului, despre relatiile cu scriitorii timpului si despre conceperea si scrierea unor opere literare precum piesele “Jocul de-a vacanta”, “Steaua fara nume” ori romanul “Accidentul”. In cartea asta, o banalitate cotidiana ori o lovitura de teatru sunt relatate cu suficient stil si emotie incit sa-ti dai seama ca vocatia de romancier a autorului e reala. Iar pasajele “picante” despre Camil Petrescu, Constantin Noica ori Ion Barbu, ca sa-i amintesc doar pe citiva, sunt extraordinare, pentru ca ti-i infatiseaza pe niste titani ai literaturii in ipostaza lor umana, cu spaimele, trairile si nedumeririle lor.

In cartea “De doua mii de ani”, Sebastian s-a revoltat impotriva evreismului de principiu, impotriva acestei conditii existentiale care ii angaja pe toti evreii intr-un destin comun. Aceasta revolta extrema am regasit-o pe alocuri si in jurnal, numai ca aici a fost dublata de compasiune pentru cei ucisi, deportati, amendati si mereu inspaimintati. Sebastian mai recunoaste insa, chiar daca nu explicit, si unele merite ale regimului Antonescu – iar faptul ca el, ca atitia altii, a putut crea in timpul razboiului si i-a supravietuit acestuia in calitatea sa prima, de scriitor si traducator, ma bucura, caci acum mi-e limpede ca literatura romana ar fi fost incompleta fara el.

O carte mai mult decit importanta; o carte necesara!

Next Page »

Blog at WordPress.com.