Tot asa cum imbratisarile reptate intre adulti, fie ei si tineri, ma duc cu gindul la sentimentalismele ridicole profesate de membrii mafiei, sarutul pe obraz mi se pare o efuziune lipsita de sens. Daca buzele nu ating obrazul, asa cum se intimpla in cele mai multe cazuri, gestul e ridicol. Daca, dimpotriva, sarutul pe obraz e real, el induce intr-un cerc de prieteni obisnuiti un semn al afectiunii care, pentru mine, e nelalocul lui oriunde altundeva decit intr-o relatie sentimentala. Drept urmare probabil va si imaginati ca, tipicar cum sint (si cam la fel de inchistat in valori indoielnice pe cit de hotarit sa suprim infuzia altor valori indoielnice) eram foarte aproape de a parasi grupul numai din pricina unor astfel de formalisme, cu toate ca-mi erau destul de dragi toti cei care il frecventau. Eram gata-gata, cum s-ar spune, sa tradez solidaritatea in favoarea unui principiu, cu toate ca-mi dadeam seama ca principiul insusi era aberant.

Singurul lucru care ma tinea in sinul grupului respectiv era atasamentul fata de una dintre fete, care marturisesc ca-mi placea tare. Cea mai noua “achizitie” a grupului, Irina, era vioaie, volubila, cu nasul cirn si o figura rotunda acoperita de plete aurii, imi anima imaginatia si suscita verva. Ridea la glumele mele, imi asculta povestile cu o anumita lumina in ochi si imi impunea o arzatoare nevoie de a-i pretui cuvintele, de a-i memora mersul si gesturile. Evident ca in conditiile acelea nu mai aveam ce sa fac decit sa suport orice formalism, orice norma de imprumut. Nu mai conta.

Incet-incet incepu chiar sa-mi placa obiceiul sarutului. La gindul ca, simulind la repezeala sarutul pe obrazul celorlalte fete, aveam sa ajung si la ea, s-o imbratisez mai puternic ori poate mai semnificativ si sa-mi apas buzele cit mai aproape de gura ei, deveneam altfel. Intelegator, iertator si poate chiar fericit. Transformasem o atitudine de compromis, un sarut fals, intr-o apropiere reala. Iar pulsul mi se accelera atunci cind intelegeam ca si ei ii placea acest joc si ca participa la el cu insufletire. Nu peste multa vreme sarutul de la sosire si de la plecare capatase un alt sens pentru noi, si peste si mai putin timp deviasem cu totul de la rigoarea initiala; nu ne mai atingeam obrajii, ci buzele de-a dreptul.

Eram, dupa vreo doua luni de zile de la momentul in care o cunoscusem, in situatia de a-i marturisi Irinei ca ceea ce simteam pentru ea depasise bariera atasamentului si prietenia de grup. Pregatit pentru ritualul atingerilor superficiale si creind in imaginatie un alt ritual, al tandreturilor intime, vizitai intr-o zi camera fetelor, descoperind, cu surprindere un intrus, si anume logodnicul Irinei. Vazindu-ma, fata ma imbratisa la fel ca in fiecare zi si, inaltindu-se putin pe degetele de la picioare, ma saruta pe buze. Imediat dupa asta mi-l prezenta pe noul-venit. Fara nici un gest anume destinat mie, fara nici un rictus de complicitate care sa-mi sugereze cumva ca sarutul nostru avusese semnificatia scontata de mine. Nimic, numai acelasi zimbet ca intotdeauna; semnul care crezusem ca-mi era destinat si care, subit, isi pierduse orice destinatie.

Stiu ca totul in lume e semn, si ca tot ceea ce pleaca de la semn e interpretare. Ca, prin urmare, s-ar putea ca nimic sa nu exprime ceea ce pare ca exprima, si ca tot ceea ce credem ca stim s-ar putea sa existe numai in imaginatia noastra. Insa si acum am convingerea ca un sarut poate contine in el tot adevarul lumii. Totul e ca cel care primeste sarutul sa fie pregatit pentru respectivul adevar.

Enfin, asta e. La dracu cu obiceiurile francofone si cu romanii care nu le pricep.

Azi, in materie de literatura, provincia a regresat enorm iar Bucurestiul e la pamint. Pe de o parte moda jurnalismului de senzatie le-a atrofiat simtul narativ celor cu calitati literare, pe de alta parte o suma intreaga de adolescenti nu mai au nici un motiv sa-si transpuna visele in scris, de vreme ce le pot risipi in avinturi etnobotanice. Unde mai pui ca majoritatea celor cu talentul adecvat sint redusi la tacere de can-canul si mitocania din jur, mai in voga decit oricind.

Dupa parerea mea, a trai intr-o epoca ce te indeamna sa scrii e un privilegiu nemaipomenit, unul pe care romanii n-o sa-l mai aiba multa vreme de-acum incolo. O astfel de epoca e o raritate istorica: o asociere de oameni educati, o societate in schimbare, o economie nu prea scazuta dar nici zbirniind de eficacitate si in cele din urma o conjunctie de sperante dar si de intentii care se cer a fi exprimate neintirziat. Romania zilelor noastre e Romania fara chef, Romania fara preocupari dar si Romania fara aspiratii. Nu e cazul sa ne miram ca ea nu va da poeti; pe exact acelasi criteriu nu va da nici ingineri, nici constructori, nici mecanici.

Matematica celor care au cerut, nu demult, sa creasca “productia” de tinichigii si sa scada cea de intelectuali, e defecta: lumea care nu permite scriitorului sa se nasca, nu-i va permite acest lucru nici mecanicului. Nu e care pe care. E de unde si pina cind.

Daca e sa privesc catre societatea romaneasca post-decembrista, as spune ca lucrurile se petrec intocmai si in cazul libertatii, antrenind insa, ca valoare opusa, lipsa de cenzura. Intr-o prima faza, abandonarea cenzurii da nastere la libertatea de exprimare, insa lipsa totala a cenzurii, perpetuata, viciaza gindirea. Apare tumultul discursiv, refuzul barierelor morale, delirul. Omul isi stoarce creierii intrebindu-se ce anume ar mai putea face pentru a-si sublinia siesi faptul ca e liber. Sa urle? Bifat. Sa se dezbrace in public? Done. Sa injure continuu si pretutindeni? Nici o problema. Incet, incet dispar motivatiile, ramine numai manifestarea in sine. Omul isi pronunta libertatea oriunde si oricind, luind ca reper numai faptul ca ea exista si inchipuindu-si ca orice altceva, in afara ei, e nul si inoportun.

Odata cu debutul libertatii de expresie, societatea se imparte automat in doua. Cei care isi insusesc libertatea sfidind morala, pina la caderea in haosul personal, si cei care isi insusesc o libertate rezervata, parca nevenindu-le sa creada ca libertatea insasi exista. Am vazut, in zilele astea, la protestele din pietele Romaniei, si reprezentanti ai primei categorii si reprezentanti ai celei de-a doua. Si marturisesc – ceea ce de fapt e si mai tragic in toata povestea asta! – ca am fost incapabil sa inclin balanta in favoarea unora sau a altora. Ma gindesc cit de necesare sint moralitatea si calmul – si atunci ma amplasez de partea celor calmi si rezervati, de partea amaritilor cu revendicari oneste care si-au ridicat finalmente capul din tarina. Alteori insa vad dispretul guvernului, vad batjocura politicienilor si ironia chibitilor si ma las cuprins de furie, inclinind catre metodele furiosilor, cei pentru care libertatea inseamna a azvirli caramida. Si imi dau seama ca si eu insumi sint viciat, laolalta cu intreg poporul, de imposibilitatea de-a discerne intre libertatea posibila si libertatea necesara.

Paul Goma avea dreptate, cenzura totala si irepresibila ne-a obturat simtul pentru libertate. Si, citindu-l, mi se pare ca e cel mai indreptatit sa vorbeasca in numele poporului nostru. Oprimat si anxios, scriitorul e un caz rar: n-a avut, nici in comunism, nici dupa caderea lui, aproape nici un prieten. Exact asa e si poporul roman: indiferent ce face si ce drege, n-are nici un prieten.

Potrivit aceluiasi rationament, nici valorile puse in joc de dictatura nu sint absolute. Nici coercitia impusa de ea nu e permanenta, nici legile ei nu sint infailibile, nici linistea din timpul ei nu e perpetua. Intreg setul de paradigme pe care le vehiculeaza sistemele de “leadership” ale cetatii sint profund marcate tocmai de faptul ca nici una din ele nu duce catre un adevar definitiv. Nici una din ele nu merita sa lupti pentru ea ca pentru un ideal suprem; toate marile revolutii vor veni, cum ar spune Caragiale, cu falitii lor. Orice schimbare sociala va produce, altfel spus, victime care n-ar merita se ajunga victime. Si totusi…

Pentru ce luptam, asadar, atunci cind dorim sa schimbam un regim politic? E o intrebare pusa din ce in ce mai des in Romania ultimelor zile. E interogatia fireasca a celor care se simt mai departe ori mai aproape, in aceste momente, de detronarea unui regim. Nu luptam cumva pentru a instaura o iluzie, un sistem la fel de imperfect ca si acela pe care ne pregatim sa-l doborim? Gianni Vattimo ar spune ca da, ca indiferent ce alternativa propunem la un sistem politic existent, aceasta va fi viciata dinainte. Si ar avea dreptate.

Cu toate astea, exista cel putin o valoare absoluta, daca nu a societatii, a istoriei. Este vorba despre ciclicitate. Normativul ciclicitatii spune ca fiecare curba descendenta in itinerariul unei natiuni, trebuie contrabalansata printr-o curba ascendenta, si ca ele trebuie sa survina in mod repetitiv, la intervale aproximativ echivalente, altminteri poporul respectiv e pierdut. Fiecare “down” trebuie urmat de un “up”, fiecare declin trebuie recuperat. Dar si invers, fiecare ascensiune fulguranta trebuie echilibrata printr-o cadere, altminteri, si-ntr-un caz, si-n altul, linia statistica nu va putea consemna decit dezastrul respectivei natiuni: tensiunile irepresibile, separarea etnica, dez-nationalizarea. Marile civilizatii antice, imperiile moderne ori republicile contemporane n-au fost si nu sint decit conglomerate de relatii care, la un moment dat, s-au autodistrus sau se vor distruge in lipsa echilibrului ciclic.

Tocmai de aceea – si poate numai de aceea – regimurile trebuie sa cada, sa se impiedice, sa se tulbure, pentru a se supune jocului reciprocitatii. Acest joc e deasupra noastra, ne precede si ne depaseste. Tocmai de asta le pot spune linistit adeptilor regimului actual sa nu se intristeze daca el va fi zguduit, dupa cum le pot spune adversarilor sai ca nu e cazul sa se bucure. Timpul lor va veni si va expira tot la fel.

Pentru civilizatiile tribale nu exista putere umana. Omul era o forta neinsemnata, cu capacitati limitate si cu o intelegere pe masura. Pentru demonstratii de forta si pentru instaurarea ordinii existau zeii. Iar zeii – aici e aici! – nu erau cu necesitate interpretati prin asocierea lor cu forma umana. Dimpotriva, civilizatiile tribale se inchinau copacilor, apelor, muntilor. Poate cea mai onesta forma de cult, daca e s-o luam asa, e sa te inchini la un riu. Cristalinul apei care intretine viata, curgerea ei care o sugereaza pe cea a timpului, limpezimea ei care e idealul transparentei ori oglinda ei care e ecoul chipurilor; ce poate fi mai usor de inteles si de apreciat decit faptul ca un om recunoaste intr-un riu salvarea lui? Sau sa te inchini unui munte: ce impresie mai edificatoare a atotputerniciei, a rezistentei inaintea furtunilor, a impetuozitatii? Sincer, a trai la inceputul lumii si a nu te inchina la munte nu poate fi decit o mistificare si-o neacceptare a evidentelor. Muntele este; apa este; toate sint intr-o mai mare masura decit omul este. De unde si firescul recunoasterii suprematiei lor.

Ca atare, la inceputul civilizatiei, un zeu putea foarte bine sta pe loc, dupa cum putea si sa curga, sa arda sau sa dezvolte radacini. Copacul-zeu, focul-zeu, muntele-zeu ori zeul-apa nu functionau niciodata altfel decit in virtutea naturii lor, si nimeni nu le cerea sa functioneze diferit, ci numai sa existe. Starea zeului era si atributul lui; si in fiecare din aceste stari exista o utilitate pentru om.

Cind anume a inceput omul sa-i vada in calitate de zei pe niste semeni ai sai, sa practice idolatria chipului cioplit, habar n-am. Dar e cert ca din momentul respectiv, istoria a luat-o la vale. O majoritate substantiala a oamenilor s-au luptat sa devina zeii altora. Au furat, au mintit, au ucis sau, dimpotriva, au facut arta ori au cucerit spatiul inconjurator in gind cu microbul recunoasterii ori al desprinderii de ceilalti. Dorinta de a imita zeul a depasit dorinta de asemanare cu ceilalti oameni; ori poate ca aceasta dorinta de-a fi numai om n-a existat niciodata. Si poate ca inca din cele mai ancestrale timpuri oamenii au pizmuit intr-atit imposibilitatea de-a imita riul, copacul ori muntele, incit au inventat niste zei mai pe masura lor.

Astazi, la apogeul istoriei, cind Dumnezeu insusi a ajuns numai un termen desemnat sa slujeasca pure semnificatii stilistice, cursa pentru zeificarea indivizilor pare sa nu mai cunoasca limite. In actualitatea in care ne-a adus indepartarea de timpul bun al zeilor ne este dat sa traim drama inscaunarii unui zeu dupa altul, intr-o succesiune dementa. Insa drama cea mai mare a epocii noastra nu e instaurarea zeului dupa zeu; asta a devenit, pur si simplu, un trend, ceva de la sine inteles. Drama e incapacitatea noastra de-a recunoaste zeii autentici.

Ce blestem mai mare se poate imagina decit acela de a-ti pierde zeul?

NIMIC

Sint ucenicul tau, fiul meu!

Sa privim clipele,
Sa intelegem ca fiecare clipa ce trece e apusa
Iar clipa viitoare deja a si trecut
Legata indisolubil de moartea timpului.
Potrivit acestei legi, noi deja am existat
Doamne, ce frumos am mai existat!

Ceea ce va veni e numai iluzie
Si pentru ea, fiul meu, te vreau pregatit,
In mijlocul celor care viseaza prost si neclar
Vreau sa visezi frumos si lucid.
Priveste numai lumea asta care e umbra povestilor mele,
Cindva un colt al ei are sa-ti apartina, va fi
Ca si cind ai avea-o intreaga.
Ai grija, fiul meu, sa nu mi te-asemeni,
Sa nu renunti la coltul tau
Chiar si de-ar fi sa nu-nsemne nimic pentru tine. Cautarea lumii pierdute
Are sa te amarasca prin zadarnicia ei.

Ai sa afli, treptat, ca oamenii sint niste fiinte nesigure
Singurele care pun intrebari
Fara sa poata da decit raspunsuri care duc mereu
La alta intrebare.
Aceste animale mirate traiesc, drept urmare, in cerc,
El e darul, jocul si sfirsitul lor.

Oamenii care au vrut sa iasa din cerc s-au numit genii
Si chiar daca n-au reusit, cu totii le-am iubit incercarea
Si i-am definit in amintirea ei.
Unii au transformat piatra, altii atomul,
Altii au infruntat natura inversunata
Dar tu, fiul meu,
Nu trebuie sa faci niciodata nimic din toate acestea.

Nu trebuie sa transformi materia, nu trebuie sa reinventezi roata,
Nu sa reclami universul, nu sa storci izvorul din stinca,
Nu sa ridici lucrurile frumoase la patrat
Pentru ca tatal tau sa te iubeasca.
Nu trebuie sa faci nimic,
Nimic.

Tu esti cel care rastorni rinduiala lumii,
Care nu trebuie sa ofere nimic pentru a primi iubire.
Eu sint, fireste, ucenicul tau.

Asadar, dragii mei, ce pot sa va spun, la incheiere de an? As putea sa va urez toate lucrurile in care nu cred. Mai exact, as putea sa va urez ca in 2012 sa fiti fericiti, sa fiti mai sanatosi ca in 2011, mai hotariti sa puneti ordine in lucruri, cu o mai mare putere de munca. Numai ca, sincer, nu cred ca in anii care vin putem fi mai fericiti ori mai increzatori in noi insine decit in anii care trec. Lucrurile se petrec tocmai invers: fiecare an nou e mai dureros decit cel care-a trecut. Cei care nu-l resimt astfel, fie nu se gindesc deloc la trecerea timpului, fie se mint cu nonsalanta. Si, macar odata, mi-as dori sa fiu si eu la fel: fie un mincinos sublim, fie un nepasator de mare anvergura.

Va urez sa fiti tot ceea ce nu sint eu, si sa nu puneti piedica bucuriilor viitoare. Doamne-ajuta!

Se pare ca autorul articolului il judeca pe autorul popular potrivit temei, nu potrivit operei. Si mai pare ca nenea Neamtu, filosof si teolog, n-a priceput cum vine treaba asta cu arhetipurile. Un arhetip e o matrita, o origine de la care pleaca cutare creatie. Practic, recurgem la balada “Miorita” atunci cind vrem sa dam exemplul inclinatiei populare catre creatia poetica, dar si cind vrem sa dam exemplul comuniunii de limba si obiceiuri din Romania (balada circula, in diverse forme, in toate zonele tarii, si e un extrem de vechi cintec popular in limba romana). Cind zici ca “Miorita” exprima spiritul romanesc, zici, evident, o metafora. Ca si cind ai zice ca Lamartine reflecta idealul romantic al timpurilor. Aia nu inseamna, evident, ca tipul a luat o oglinda si a tintit-o catre vreun cuplu care se saruta intr-o barca, ci ca scrierea lui apartine vremii sale. Tot asa, nici Miorita nu postuleaza ca dupa aparitia ei, toti romanii au sa fie servili si supusi. Daca ar fi pe-asa, atunci in peretii fiecarei constructii monumentale ar trebui zidita cite-o femeie, Greuceanu ar trebui chemat la fiecare eclipsa si fiecare furt de ou ar trebui urmat la 24 de ore de furtul unui bou.

Mihai Neamtu nu intelege ca balada, un poem sau un cintec sint lucrurile in care un popor isi pune ceea ce are mai frumos. Adica iti iei toate imaginile delicate si le insailezi intr-o creatie pe care o construiesti cu niste culmi ale sensibilitatii tale. Nu conteaza ca in realitate tu esti unu’ care nu te omori cu munca, care de cite ori ai ocazia bei de stingi, care vrei sa-ti vezi vecinul mort si deposedat de avere, care nu esti chiar atit de ospitalier pe cit ai vrea sa pari, dupa cum nu esti nici unul prea perspicace in the head. Dar in poezia ta esti muncitor, ospitalier si bun si – sa vezi lucrul dracului! – atunci cind o scrii, tu chiar devii astfel. Creatia te-a ridicat de la conditia originara si te-a inaltat la alta dimensiune spirituala. Esti frumos sufleteste pentru ca produci arta. Cind termini cu scrisul, redevii ceea ce esti.

Ca atare romanii care au scris, rescris si re-rescris “Miorita” sint niste indivizi care au facut arta in ciuda a ceea ce ei erau ca oameni. Tocmai d-aia e arta sublima, pentru ca ea poate fi rupta de biografia si faptele individului si poate trai in forma proprie. O balada nu exprima un popor decit in sensul sau creativ. Sensul mundan, cotidian al acelui popor e altul si e, evident, unul trivial. Teologul Mihai Neamtu ar trebui sa stie mai bine decit altii ca ce e lumesc ramine al lumii, dar ca mai exista in oameni si ceva care are indreptatirea de a se adresa lui Dumnezeu.

In incheiere, daca autorul vrea o alta exemplificare a situatiei, as putea sa-i prezint cazul unei specii umane specifice Bucurestilor de altadata, si anume poetul de circiuma. Aceasta boema denaturata era privita de cei mai multi cu un dispret major. In timp ce-si achitau consumatia, il masurau sever pe oratorul turmentat: “Uite, domnule, ce betiv e poetul ala!” Dar mai erau si unii, ceva mai rari, care-l considerau pe acelasi individ cu deferenta: “Uite, domnule, ce poet e betivul ala!” Totul depinde, ca sa spun asa, de felul in care privesti creatia in raport cu individul.

Mie m-e limpede cum priveste Mihai Neamtu creatia. E chestie de aplecatul sprincenelor: deci creăm, creăm, dar mai mergem si acasa, da?

In paralel cu acest misticism obiectualist, ateismul e in floare. Motive ar fi destule. Ar fi, cum am spus, responsabilizarea generica a lui Dumnezeu pentru tot felul de probleme, “boom”-ul tehnologic, lipsa studiului religios, revolta crispata impotriva dificultatilor vietii (romanii sint un popor bizar: revoltati in adinc si obedienti in afara) s.a.m.d. Ceea ce n-a reusit sa faca marxismul injectat in constiinte vreme de aproape jumatate de veac, au facut douazeci de ani de libertate. Asa se face ca azi, discutia asupra lui Dumnezeu e mult mai putin in tema cu subiectul decit era acum douazeci de ani. Imaginarul (prost) si ignoranta (imensa) au luat locul unei traditii care s-a dus la gunoi, caci a devenit “nefrecventabila”.

Acuma, sigur, ateismului nu i se pot aduce decit contraargumente de principiu, dar nu o condamnare formala, caci el se revedica din libertatea de intelegere a fiecaruia. Si nici nu incerc sa-l condamn. Cu toate astea vreau sa va spun ca am observat un lucru de mirare, un fenomen foarte ciudat. Nu stiu cum se face ca 90 la suta dintre ateii astia pe care-i cunosc sarbatoresc Craciunul. Isi instaleaza brad in casa, il impodobesc, insira cadouri dedesubtul lui, ba chiar mai si amplaseaza pe mobilier diverse bibelouri decorative sugerind scena Nasterii. In rest, desigur, ramin anti-crestini declarati. Atit doar ca de sarbatori le fac celorlalti o concesie, pentru ca evident, lumea inca nu e pregatita pentru adevarul lor.

Parerea mea e ca singurul adevar in treaba asta il reprezinta bipolaritatea moravurilor. Dihotomia spirituala a omului care de Craciun si de Pasti e crestin, taie porc si miel, baga vin si se indoapa cu haleala, dar nu citeste text religios si nu se duce la biserica, fiindca acolo e de stat in picioare, de ascultat liturghia si poate si de dat ceva bani. Tot asa cum exista si credinciosi de ocazie, exista si atei de ocazie. Care, in pofida a ceea ce declara, e greu de crezut ca dispun de niscai argumente stiintifice pentru a se justifica, ca sint autentici in convingerile lor sau ca au, pina la urma, vreo convingere. Cea mai inalta cota stiintifica pe care au s-o invoce e argumentul libertatii postdecembriste. Sint liberi, in sfirsit, sa creada in ceea ce vor. Si ei cred, deocamdata, ce ii avatajeaza.

Mie mi-e destul de clar ca evolutionismul romanesc are totusi un leagan originar indepartat de specificul darwinist. Ca sa fiu mai explicit, am impresia ca ne tragem, totusi, din porc si ca suferim de canibalism precoce.

Astfel, comparatiile (si antinomiile) s-au tinut lant: bravul popor ceh, idiotul popor roman; marele Havel, micul Iliescu; intelectualii cehi neinregimentati, intelectualii romani lingai ai puterii comuniste. Si da-i, si lupta, caci, nene Iancule, nimic pe lume nu-i poate produce mai mare suparare unui intelectual de marca, decit comunismul la 22 de ani dupa disparitia lui.

Ei bine, marturisesc ca sint prins in ghearele nedumeririlor. Ma intreb cum e posibil, domnule, sa te rafuiesti cu o stafie (ah, stafia comunismului, cum bintuia ea Europa secolului XIX si nu s-a potolit nici azi!) asa de crincen si de plenar, intr-un moment in care constiinta ta ar trebui sa stea linistita, pliata pe o alta realitate a lucrurilor? De ce sa-si fi lasat comunismul in Romania amprenta mai degraba decit altundeva? De ce a acaparat el in asa masura personalitatea romanilor? Doar romanii sint – nu-i asa? – milenari, in timp ce comunismul a fost o gogomanie care a durat sub 50 de ani. Iar noi comunisti am devenit prin forta lucrurilor, nu pentru ca asa ar fi impus-o caracterul nostru. Sau nu-i asa? Sa fi fost romanul comunist avant la lettre? De ce aceasta furie a lui Gabriel Liiceanu?

In sfirsit, chiar si cei mai fideli admiratori ai filosofului nu cred ca au urmarit expunerea sa fara sa isi puna, mai mult sau mai putin ingrijorati, intrebarea daca maestrul e bine. Nu stiu daca moartea lui Havel l-a ravasit in asemenea hal, sau daca ea nu se adauga cumva unei stari de spirit nu tocmai fericite care preexista. Oricum ar fi, impresia pe care mi-a lasat-o mie dialogul a fost ca omul e sub imperiul unei angoase care merge mina-n mina cu lehamitea.

Nu spun ca ma pricep prea bine la psihologie, insa o ipoteza tot am. Dupa parerea mea, daca si intr-un regim care-ti convine (si, din cite-mi amintesc, G.L si-a exprimat o neconditionata adeziune la regimul politic actual) iti manifesti frustrarile, ba inca mai al dracului decit inainte, inseamna ca s-ar putea, totusi, ca regimul sa nu-ti convina. Vedeti, d-aia imi place mie de Liiceanu: nu pentru ce spune, ci pentru ce nu spune. Si pentru ce abia daca gindeste!

Ca om venit in America dintr-un spatiu in care multa vreme platile electronice au fost imposibile, mi-am format o alta imagine asupra banului. Tocmai de aceea pot spune ca formula de mai sus demonstreaza un soi de elementara inconstienta relativ la tranzactiile financiare. E o consecinta fireasca: in tara in care moneda reala a fost inlocuita de moneda electronica, lumea nu mai pricepe sensul primeia. Toti s-au obisnuit in asa masura sa plateasca cu carduri si, astfel, sa-si creasca cotatia in banci, sa primeasca bonus-uri (tot electronice), sa fie taxati, identificati si urmariti in functie de utilizarea cardului, incit nu mai stiu ce inseamna banul numerar. Iar unii, sa nu va mire, sint incapabili sa calculeze restul pe care trebuie sa-l primeasca in magazine.

Ei bine, sportivului in cauza i-au trebuit niste bani numerar. Din aia palpabili, greu de urmarit si usor de cheltuit. Cinci milioane pe hirtie, platibili la cutare joc, la cutare performanta ori esalonat, in functie de sezon si randament, cinci milioane conditionate de tot soiul de amendamente dintr-un contract de zeci de pagini pe care un om cu o educatie mediocra nu-l poate parcurge fara lesin, nu sint bani. Sint o idee de bani. Sint senzatia bogatiei, dar numai senzatia ei. Tot la fel cum plata electornica genereaza numai iluzii, lasind la o parte o unica si substantiala realitate: ca lipsa contactului fizic cu banii predispune la iresponsabilitate, ignoranta si eludarea simtului practic.

Sigur, nici sportivul cutare n-a fost mai responsabil, cu toata incercarea lui de-a jongla cu sistemul. Dar in cazul lui e firesc: acolo unde talentul ti-a fost deja concesionat si acaparat de patroni, avocati, antrenori si intermediari, nu-ti ramine decit sa vinzi ceea ce n-ai. Unii se pricep, altii se scufunda. Invariabil.

Citesc insa ca o agentie de presa (Reuters mai exact) si-ar fi exprimat suspiciunea ca, odata cu acest verdict, se perpetueaza existenta coruptiei in Romania. Stiind ca nici o agentie de presa nu face articole de investigatie, adica nu isi poate exprima o parere vizavi de o situatie relatata, am cautat stirea respectiva pe site-ul oficial al agentiei. Nici urma de asa ceva. Am cautat articol cu articol, constient de lacunele functiei “Search”. Cu toate astea, n-am gasit nimic.

Singurul loc unde apare mentionat numele fostului premier si unde apare, de asemenea, si suspiciunea legata de functionarea masurilor anti-coruptie romanesti, e un site finantat de compania Thomson Reuters si care este dedicat analizei diverselor situatii juridice de interes din lumea intreaga. Cu alte cuvinte un jurnalist (o jurnalista romanca in acest caz) a luat o stire juridica si a analizat-o cum a stiut ea mai bine (sau, ma rog, cum i s-a comandat). Pe aceasta filiera, aproape peste tot in presa romaneasca au aparut ieri articole care titreaza ceva de genul: “Reuters condamna…” sau “Reuters comenteaza…” ceea ce n-are nici o legatura cu realitatea lucrurilor.

Mie, care ma confrunt zilnic cu presa occidentala, mi-e limpede ca totul e cumparat, manipulat, comandat si smecherit, ca atare e greu sa gasesti ceva obiectiv. Cu toate astea, se incearca cel putin pastrarea unei aparente de obiectivitate. Un efort de suprafata, cum ar veni, care te face sa le mai acorzi o sansa; sa-i mai citesti, sa nu injuri printre dinti spunindu-ti: “uite domnule ce lipsa de rusine, ce evidenta e tendinta astora etc”.

Faptul ca in Romania pina si sursele unor stiri sint mistificate si facute sa para altfel, faptul ca exista, altfel spus, o pervertire care roade pina si adevarul cel mai primar, nu-mi da decit ocazia sa zimbesc. Zimbesc amar la gindul ca sursa unui articol despre coruptie a fost ea insasi corupta intr-un asemenea hal, incit a reusit sa corupa pina si imaginea unei institutii care n-a facut, in cazul de fata, nimic. E ca un virus care contamineaza retroactiv. Ah, ce incintat ar fi fost Ray Bradbury de subiectul asta!