Cenzura si libertate
Intr-o autobiografie a sa, Paul Goma citeaza citeva rinduri trimise prin anii ’70 presei germane, rinduri in care descrie mecanismul cenzurii in Romania si in Estul Europei in genere. Cenzura, spune el, induce mai intii starea de rezerva a individului in legatura cu ceea ce spune. O cenzura indelungata perpetueaza aceasta rezerva pina la paroxism, pina cind cetateanul ajunge sa-si impuna siesi autocenzura, adica un control strasnic a ceea ce spune si ce gindeste. Cel mai mare rau al cenzurii e ca-l azvirle pe individ in prapastia autocenzurii. Caci, pina la urma, autocenzura sfirseste prin a fi atotbiruitoare, luind locul gindirii sanatoase. Lucrurile nu mai sint judecate normal, iar comunicarea cu ceilalti e viciata de profundis. Omul gindeste timorat si comunica minimal. E bolnav.
Daca e sa privesc catre societatea romaneasca post-decembrista, as spune ca lucrurile se petrec intocmai si in cazul libertatii, antrenind insa, ca valoare opusa, lipsa de cenzura. Intr-o prima faza, abandonarea cenzurii da nastere la libertatea de exprimare, insa lipsa totala a cenzurii, perpetuata, viciaza gindirea. Apare tumultul discursiv, refuzul barierelor morale, delirul. Omul isi stoarce creierii intrebindu-se ce anume ar mai putea face pentru a-si sublinia siesi faptul ca e liber. Sa urle? Bifat. Sa se dezbrace in public? Done. Sa injure continuu si pretutindeni? Nici o problema. Incet, incet dispar motivatiile, ramine numai manifestarea in sine. Omul isi pronunta libertatea oriunde si oricind, luind ca reper numai faptul ca ea exista si inchipuindu-si ca orice altceva, in afara ei, e nul si inoportun.
Odata cu debutul libertatii de expresie, societatea se imparte automat in doua. Cei care isi insusesc libertatea sfidind morala, pina la caderea in haosul personal, si cei care isi insusesc o libertate rezervata, parca nevenindu-le sa creada ca libertatea insasi exista. Am vazut, in zilele astea, la protestele din pietele Romaniei, si reprezentanti ai primei categorii si reprezentanti ai celei de-a doua. Si marturisesc – ceea ce de fapt e si mai tragic in toata povestea asta! – ca am fost incapabil sa inclin balanta in favoarea unora sau a altora. Ma gindesc cit de necesare sint moralitatea si calmul – si atunci ma amplasez de partea celor calmi si rezervati, de partea amaritilor cu revendicari oneste care si-au ridicat finalmente capul din tarina. Alteori insa vad dispretul guvernului, vad batjocura politicienilor si ironia chibitilor si ma las cuprins de furie, inclinind catre metodele furiosilor, cei pentru care libertatea inseamna a azvirli caramida. Si imi dau seama ca si eu insumi sint viciat, laolalta cu intreg poporul, de imposibilitatea de-a discerne intre libertatea posibila si libertatea necesara.
Paul Goma avea dreptate, cenzura totala si irepresibila ne-a obturat simtul pentru libertate. Si, citindu-l, mi se pare ca e cel mai indreptatit sa vorbeasca in numele poporului nostru. Oprimat si anxios, scriitorul e un caz rar: n-a avut, nici in comunism, nici dupa caderea lui, aproape nici un prieten. Exact asa e si poporul roman: indiferent ce face si ce drege, n-are nici un prieten.
Maestre, lucrurile nu stau deloc asa in privinta celor care, cum zici tu, se intreaba “ce anume ar mai putea face pentru a-si sublinia lorusi faptul ca sunt liberi”. Treaba e mai simpla: odata ce ai dobandit libertatea, nu mai trebuie sa-ti autoconfirmi exeprimental lucrul asta. O ai si gata, exact cum ai credinta. Un credincios nu o sa se intrebe permanent “oare ce sa mai fac eu ca sa-mi subliniez faptul ca sunt credincios?”
Reactiile apar cand indivizilor li se pare ca libertatea – bun dobandit – urmeaza a le fi retrasa. Atunci urla ei continuu, injura etc.
Chestiunea importanta e a libertatii interioare, aia pe care nu ti-o mai poate lua nimeni daca tu nu vrei. Daca ne gandim la Goma, el nu a acceptat asta, deci se poate.
absintul
January 22, 2012
Nu cred, la drept vorbind, ca dupa o perioada de detentie sau, ma rog, de cenzura, dobindirea libertatii nu trebuie sa aiba nevoie de confirmare. De la pestera lui Platon si pina la “Procesul” lui Kafka eliberatilor le-a venit mereu sa se ciupeasca pentru a constata ca nu viseaza. Tranzitia nu e instantanee, existe o perioada de gratie in care libertatea trece prin stadiile de mai sus. la un moment dat este de presupus ca oamenii vor constientiza ca libertatea exista indiferent de dovezile pe care ei i le solicita, indiferent de probele la care o supun, si o vor adopta ca pe o valoare de la sine inteleasa.
Cred ca romanii ar fi adoptat mai demult forma fireasca a libertatii daca n-ar fi avut grija absolut toate guvernarile postdecembriste de a nu le reaminti, printr-o practica sau alta, de vremea restrictiilor. La fiecare recul al memoriei, o larga majoritate a dori sa-si reconfirme ca libertatea exista. Ori, cum spuneam, procedeele de reconfirmare au fost dintre cele mai pestrite, ca sa nu zic sordide.
proletaru
January 22, 2012
Nu te contrazic fundamental, insa exista o nuanta: aia din pestera lui Platon traisera intotdeauna in pestera, cu umbrele alea pe pereti. De aceea trebuie facuta o distinctie, pentru ca una e sa iesi in strada la 25 de ani, sa zicem, pe care i-ai trait exclusiv sub calcai si alta e sa iesi acum, cand te-ai nascut liber (sau aidevenit inainte de a constientiza ca esti sub calcai).
absintul
January 22, 2012
Nu te contrazic nici io fundamental, dar 25 de ani e o viata de om. Un om care s-a nascut sub calcii trebuie sa invete libertatea, cei care au fost cindva liberi trebuie sa si-o reaminteasca. Doctrina reamintirii (Platon) intilneste doctrina intervalului (filosofia postmoderna).
proletaru
January 22, 2012