Merita sa faci o revolutie?
Intr-un interviu care precede textele cuprinse in volumul “Dincolo de subiect”, interviu dat la inceputul anilor ’80, Gianni Vattimo declara ca democratia nu pune in joc nici un set de valori absolute. Mai mult, valorile absolute ale societatii n-ar fi decit niste iluzii induse de Platon deopotriva cu ideea ca exista o forma ideala de stat. Democratie inseamna pur si simplu dialog in loc de represiune; negociere in loc de edict; comunicare in loc de acceptare neconditionata. Dialogul insusi, spune Vattimo, nu poate pune in joc nici un fel de valori absolute; e doar un schimb de idei si nimic mai mult. Pina la urma normele de viata in favoarea carora se va decide vor fi stabilite tot in virtutea unei argumentari mai solide ori mai slabe, si tot cu rezerva unei sigurante medii.
Potrivit aceluiasi rationament, nici valorile puse in joc de dictatura nu sint absolute. Nici coercitia impusa de ea nu e permanenta, nici legile ei nu sint infailibile, nici linistea din timpul ei nu e perpetua. Intreg setul de paradigme pe care le vehiculeaza sistemele de “leadership” ale cetatii sint profund marcate tocmai de faptul ca nici una din ele nu duce catre un adevar definitiv. Nici una din ele nu merita sa lupti pentru ea ca pentru un ideal suprem; toate marile revolutii vor veni, cum ar spune Caragiale, cu falitii lor. Orice schimbare sociala va produce, altfel spus, victime care n-ar merita se ajunga victime. Si totusi…
Pentru ce luptam, asadar, atunci cind dorim sa schimbam un regim politic? E o intrebare pusa din ce in ce mai des in Romania ultimelor zile. E interogatia fireasca a celor care se simt mai departe ori mai aproape, in aceste momente, de detronarea unui regim. Nu luptam cumva pentru a instaura o iluzie, un sistem la fel de imperfect ca si acela pe care ne pregatim sa-l doborim? Gianni Vattimo ar spune ca da, ca indiferent ce alternativa propunem la un sistem politic existent, aceasta va fi viciata dinainte. Si ar avea dreptate.
Cu toate astea, exista cel putin o valoare absoluta, daca nu a societatii, a istoriei. Este vorba despre ciclicitate. Normativul ciclicitatii spune ca fiecare curba descendenta in itinerariul unei natiuni, trebuie contrabalansata printr-o curba ascendenta, si ca ele trebuie sa survina in mod repetitiv, la intervale aproximativ echivalente, altminteri poporul respectiv e pierdut. Fiecare “down” trebuie urmat de un “up”, fiecare declin trebuie recuperat. Dar si invers, fiecare ascensiune fulguranta trebuie echilibrata printr-o cadere, altminteri, si-ntr-un caz, si-n altul, linia statistica nu va putea consemna decit dezastrul respectivei natiuni: tensiunile irepresibile, separarea etnica, dez-nationalizarea. Marile civilizatii antice, imperiile moderne ori republicile contemporane n-au fost si nu sint decit conglomerate de relatii care, la un moment dat, s-au autodistrus sau se vor distruge in lipsa echilibrului ciclic.
Tocmai de aceea – si poate numai de aceea – regimurile trebuie sa cada, sa se impiedice, sa se tulbure, pentru a se supune jocului reciprocitatii. Acest joc e deasupra noastra, ne precede si ne depaseste. Tocmai de asta le pot spune linistit adeptilor regimului actual sa nu se intristeze daca el va fi zguduit, dupa cum le pot spune adversarilor sai ca nu e cazul sa se bucure. Timpul lor va veni si va expira tot la fel.



Na, ca ai descoperit si tu roata…
absintul
January 19, 2012
Tu o descoperi zilnic. Eu de ce n-as descoperi-o odata?
proletaru
January 19, 2012
n-a descoperit-o şi nu sunt avocat,dar şi uitarea e scrisă între legile firii..:)
cristi
January 24, 2012