Zeul
Recentele episoade ilustrative pentru setea de putere a mai-marilor zilei m-au facut sa reflectez asupra ideii de putere in formula ei mitica, asumata de civilizatiile tribale. A fost prima si ultima epoca a istoriei in care abordarea ipostazelor si dimensiunilor puterii a fost una echilibrata. Una cuminte.
Pentru civilizatiile tribale nu exista putere umana. Omul era o forta neinsemnata, cu capacitati limitate si cu o intelegere pe masura. Pentru demonstratii de forta si pentru instaurarea ordinii existau zeii. Iar zeii – aici e aici! – nu erau cu necesitate interpretati prin asocierea lor cu forma umana. Dimpotriva, civilizatiile tribale se inchinau copacilor, apelor, muntilor. Poate cea mai onesta forma de cult, daca e s-o luam asa, e sa te inchini la un riu. Cristalinul apei care intretine viata, curgerea ei care o sugereaza pe cea a timpului, limpezimea ei care e idealul transparentei ori oglinda ei care e ecoul chipurilor; ce poate fi mai usor de inteles si de apreciat decit faptul ca un om recunoaste intr-un riu salvarea lui? Sau sa te inchini unui munte: ce impresie mai edificatoare a atotputerniciei, a rezistentei inaintea furtunilor, a impetuozitatii? Sincer, a trai la inceputul lumii si a nu te inchina la munte nu poate fi decit o mistificare si-o neacceptare a evidentelor. Muntele este; apa este; toate sint intr-o mai mare masura decit omul este. De unde si firescul recunoasterii suprematiei lor.
Ca atare, la inceputul civilizatiei, un zeu putea foarte bine sta pe loc, dupa cum putea si sa curga, sa arda sau sa dezvolte radacini. Copacul-zeu, focul-zeu, muntele-zeu ori zeul-apa nu functionau niciodata altfel decit in virtutea naturii lor, si nimeni nu le cerea sa functioneze diferit, ci numai sa existe. Starea zeului era si atributul lui; si in fiecare din aceste stari exista o utilitate pentru om.
Cind anume a inceput omul sa-i vada in calitate de zei pe niste semeni ai sai, sa practice idolatria chipului cioplit, habar n-am. Dar e cert ca din momentul respectiv, istoria a luat-o la vale. O majoritate substantiala a oamenilor s-au luptat sa devina zeii altora. Au furat, au mintit, au ucis sau, dimpotriva, au facut arta ori au cucerit spatiul inconjurator in gind cu microbul recunoasterii ori al desprinderii de ceilalti. Dorinta de a imita zeul a depasit dorinta de asemanare cu ceilalti oameni; ori poate ca aceasta dorinta de-a fi numai om n-a existat niciodata. Si poate ca inca din cele mai ancestrale timpuri oamenii au pizmuit intr-atit imposibilitatea de-a imita riul, copacul ori muntele, incit au inventat niste zei mai pe masura lor.
Astazi, la apogeul istoriei, cind Dumnezeu insusi a ajuns numai un termen desemnat sa slujeasca pure semnificatii stilistice, cursa pentru zeificarea indivizilor pare sa nu mai cunoasca limite. In actualitatea in care ne-a adus indepartarea de timpul bun al zeilor ne este dat sa traim drama inscaunarii unui zeu dupa altul, intr-o succesiune dementa. Insa drama cea mai mare a epocii noastra nu e instaurarea zeului dupa zeu; asta a devenit, pur si simplu, un trend, ceva de la sine inteles. Drama e incapacitatea noastra de-a recunoaste zeii autentici.
Ce blestem mai mare se poate imagina decit acela de a-ti pierde zeul?
Ma bucur sa gasesc posturi de genul asta. Sper sa mai publici astfel de lucruri. Bafta in continuare.
Eduard
February 8, 2012