Nimic
Am revenit. Si pentru ca nu stiu exact cu ce ar trebui sa incep, voi incepe printr-o oda simpla (sancta simplicitas!) pentru lucrurile care nu trebuiesc facute, pentru nimicul insusi. Ea se adreseaza fiului meu si arata ca, intr-o mare iubire, si neantul are locul sau.
NIMIC
Sint ucenicul tau, fiul meu!
Sa privim clipele,
Sa intelegem ca fiecare clipa ce trece e apusa
Iar clipa viitoare deja a si trecut
Legata indisolubil de moartea timpului.
Potrivit acestei legi, noi deja am existat
Doamne, ce frumos am mai existat!
Ceea ce va veni e numai iluzie
Si pentru ea, fiul meu, te vreau pregatit,
In mijlocul celor care viseaza prost si neclar
Vreau sa visezi frumos si lucid.
Priveste numai lumea asta care e umbra povestilor mele,
Cindva un colt al ei are sa-ti apartina, va fi
Ca si cind ai avea-o intreaga.
Ai grija, fiul meu, sa nu mi te-asemeni,
Sa nu renunti la coltul tau
Chiar si de-ar fi sa nu-nsemne nimic pentru tine. Cautarea lumii pierdute
Are sa te amarasca prin zadarnicia ei.
Ai sa afli, treptat, ca oamenii sint niste fiinte nesigure
Singurele care pun intrebari
Fara sa poata da decit raspunsuri care duc mereu
La alta intrebare.
Aceste animale mirate traiesc, drept urmare, in cerc,
El e darul, jocul si sfirsitul lor.
Oamenii care au vrut sa iasa din cerc s-au numit genii
Si chiar daca n-au reusit, cu totii le-am iubit incercarea
Si i-am definit in amintirea ei.
Unii au transformat piatra, altii atomul,
Altii au infruntat natura inversunata
Dar tu, fiul meu,
Nu trebuie sa faci niciodata nimic din toate acestea.
Nu trebuie sa transformi materia, nu trebuie sa reinventezi roata,
Nu sa reclami universul, nu sa storci izvorul din stinca,
Nu sa ridici lucrurile frumoase la patrat
Pentru ca tatal tau sa te iubeasca.
Nu trebuie sa faci nimic,
Nimic.
Tu esti cel care rastorni rinduiala lumii,
Care nu trebuie sa ofere nimic pentru a primi iubire.
Eu sint, fireste, ucenicul tau.
Exceptional!
absintul
January 13, 2012
Draga tata,
Sunt, desigur, emotionat, emotionat in multe feluri!
M-am bucurat, fireste, ca un om ca tine ma poate iubi chiar si fara sa fiu un geniu, ba chiar fara sa ma ridic macar la nivelul unui om obisnuit (pana si acela mai face din cand in cand cate un lucru deosebit, de-a lungul vietii; eu insa, asa cum declari tu, as putea sa nu fac niciodata nimic, fara sa pierd ceva din iubirea ta).
In acelasi timp, insa, m-am intristat si-am inceput sa inteleg de ce iubirea parintilor nu valoreaza, adesea, mare lucru. Ca sa tin cu dintii de coltul acela al meu de viata, draga tata, am nevoie nu de o iubire indreptata in gol, ci de o iubire, ca sa zic asa, respectuoasa, pe care sa stiu ca mi-ai darui-o si daca n-as fi fiul tau.
Uite cum vorbeste un alt tata despre fiul lui, intr-un mail primit de o prietena mai mare:
”
“La interviul de angajare, copilul Aron a povestit pe indelete ce stie si
ce nu stie. Cind a venit acasa si mi-a zis ce raspunsuri a dat, l-am
certat ca nu trebuia sa marturiseasca ce nu stie. La care m-a
intrebat: Tata, tu ma inveti sa mint? Mai, fiule, nu te invat sa
minti, te invat sa eviti temele in care esti slab.
La citeva zile a venit telefonul: nu l-au acceptat, dar in caz ca se
iveste ceva, blablabla, textul obisnuit.
Eu: vezi, ce ti-am spus, nu e bine sa fii 100% cinstit, competitia e
dura, terbuie sa incerci sa prezinti o imagine cit mai buna despre
tine.
Dupa o zi suna telefonul. Nu au gasit pe nimeni 100% corespunzator,
asa ca il angajeaza pe copilul Aron, cel mai bun dintre candidati.
Copilul Aron: Ei, acum ce zici? E bine
sa fii cinstit sau nu?
Eu: fara cuvinte
Si asa a ajuns la o firma tare, una din cele mai bune firme de
software din Ungaria. Au luat (firma) o multime de premii de calitate
si se afla in concurenta cu firme cu nume mare. Au un manger foarte
bun, au avut de ales intre a intra intr-o multinationala sau a merge
pe cont propriu. Au ales a doua varianta, sperind ca sint destul de
buni sa faca softwareuri competitive, si se iau la trinta cu cei mari.
Greu dar frumos.
Orice iubire este buna, dar imi doresc ca intr-o buna zi sa scrii si tu asa despre mine, nu sa ma plasezi intr-o mare groapa comuna, alaturi de toti cei care n-au reusit sa zguduie lumea din temelii. Si, by the way, lumea asta au zguduit-o din temelii nu numai geniile, ci si milioane de anonimi care au ales, in diverse momente ale vietii lor, sa fie onesti, curajosi, cumsecade. Acestea sunt lucruri la indemana oricui. Sper sa le invat si eu, intr-o buna zi.
Pentru conformitate: Marcelina Popa.
Marcelina Popa
January 13, 2012
D-na Marcelina, daca inteleg bine, dumneavoastra aveti cel putin doua obiectii in legatura cu poemul de mai sus.
1. Daca este moral ca, dintr-un exces de iubire, sa-ti inveti copilul sa minta, de pilda
2. Daca este firesc ca un tata sa cultive in fiul sau inapetenta pentru lucruri remarcabile pe motiv ca el va fi iubit oricind, oricum, chiar si in lipsa incercarilor de auto-perfectionare
Sigur ca, odata preluind materialul meu liric in registrul asta, dumneavoastra ii respingeti natura, care este pur si simplu aceea de a transpune in versuri (mai mult sau mai putin!) o stare. Starea vine din revelatia faptului ca ordinea lumii poate fi schimbata atit de prezenta fiului, care polarizeaza dragostea unui om neobisnuit cu exhibarea acestui sentiment, cit si de prezenta tatalui, caruia constatarea ca poate iubi neconditionat intr-un univers deja saturat de iubiri conditionate ii prilejuieste rindurile de mai sus. Dar sa lasam aceasta metoda de a citi poemul, fiindca ea apartine numai unui mod de a gindi, si e limpede ca poemul va fi citit in cheie diferita de oameni diferiti. Ajungind la obiectiile dumneavoastra insa, pot spune urmatoarele:
1. Problema minciunii nu e una simpla, desemnabila in termeni de bine si rau. Etica e functionala exact pina la intilnirea cu psihologia. Dupa aceea inceteaza sa mai functioneze, pentru ca esenta psihicului uman este minciuna, cotidiana si incontrolabila. Noi insine ne tratam zilnic cu iluzii, ne ascundem emotiile, ne mascam starile. Fiecare om care ajunge in situatia de a intelege lumea va pricepe, destul de repede, ca exista o ierarhie a minciunilor, un tipic si o succesiune a lor. Fireste ca nu e moral sa inveti pe cineva sa minta, dar in realitate nu trebuie sa inveti pe nimeni. Priceperea asta e sapata deja in intelectul nostru ba chiar, in ciuda incercarilor de a o reprima, ea persista.
Exemplul dvs. e unul didactic. Sau parabolic. Trimite la resortul moral, la corectitudine si in cele din urma, la o morala a povestii. De regula aceste povesti aduc cu ele o “morala” tocmai pentru ca in lume nu exista una. Nu exista o intimplare care sa se repete si care sa ne scoata in fata mereu aceeasi invatatura. Lucrurile pot foarte bine sa evolueze invers sub aspect etic: adica falsul si infractiunea sa-ti aduca succes. Si atunci… Ce facem atunci?
2. Recomandarea mea nu este pentru inactiune, nici pentru lipsa auto-perfectionarii. Tot ceea ce spun este ca o iubire mare se sprijina numai pe sine, fara sa-i fie necesare dovezi ca exista ori fapte care s-o alimenteze. Nu-i cer fiului meu sa se tina departe de temeritate, ii spun doar ca temeritatea nu e un criteriu pentru a iubi pe cineva fara rezerve. Si pentru ca punctul doi sa coincida cu punctul unu, iubirea asta exclude minciuna. E cea mai sincera manifestare din cite exista, tocmai pentru ca exista in pofida a tot.
Marturisesc, in incheiere, ca modalitatea dvs. de a-mi scrie, ca din unghiul fiului meu, nu ma incinta. Pentru matematicianul care sinteti, e o abordare prea candida si siropoasa. Va incurajez, insa, in a dialoga mai departe si va multumesc pentru atentia si pentru timpul acordat.
proletaru
January 14, 2012
Replica mea de ieri a fost deplasata. Nu gasesc, sincer, nicio justificare, desi exista, probail, vreuna. Imi cer scuze.
Marcelina Popa
January 14, 2012
Nu-mi dau seama ce m-a infuriat atat de tare la poezia dumneavoastra … (aici ma scarpin in cap, incurcata). Mi- teama s-o si recitesc, sa nu se declanseze din nou furia aceea! E cu atat mai stranie furia asta cu cat, intr-un anume sens, va inteleg. Acum sapte ani am scris un text in care spuneam si eu, cel putin in parte, ceva asemanator. Vi-l reproduc aici, desi o sa zambiti amuzat (e siropos si candid).
“Despre miei
Probabil ca nu iubesc nimic mai mult decat mieii. Imi amintesc privirea aceea intensa si linistit-nelinistita a Ioanei, cand avea trei luni si era pentru prima data bolnava. “Orice s-ar intampla”, m-am gandit atunci, “n-am sa tradez niciodata privirea asta”. Am mai intalnit apoi asemenea priviri, inclusiv la adulti, si de fiecare data am simtit la fel, ca nu exista nici un fel de primejdii sau de incercari pe care sa nu le pot infrunta pentru a apara aceste priviri (ceea ce nu inseamna ca m-am raportat in permanenta la ele).
Spuneam deci ca nu iubesc nimic mai mult decat amestecul acela de fervoare si cumintenie, dragoste si timiditate, vitalitate si acceptare a suferintei, voiosie si gravitate, curiozitate si respect fata de taina, comunicativitate si tacere – caracteristic mieilor.
Nelinistile unui miel sunt intotdeauna armonioase, pentru ca nu sunt amplificate artificial si nu vor sa impresioneze pe nimeni. Ele nu sunt nelinisti de dragul nelinistilor, ci sunt exact atata si exact atatea cate sunt. De aceea (si numai prin contrast cu vaicarelile noastre obisnuite), nelinistile unui miel par camuflate, adesea, sub un invelis de liniste.
Mielul traieste foarte intens fiecare experienta. Este in intregime acolo, nimic din el nu ramane pe margine. Probabil ca ceea ce-i este cu adevarat caracteristic si, din punctul nostru de vedere, de neconceptualizat, este tocmai felul in care se raporteaza la propria-i existenta.
Mielul este prin excelenta viu. Este atat de viu incat, chiar si atunci cand sta ghemuit in patutzul lui, prefacandu-se ca doarme, perfect nemiscat, el pune pe dinauntru in miscare intreg universul.
N-am spus, constat, mai nimic despre miei, cum n-am spus mai nimic nici despre privirile acelea.
Exista ceva extrem de grav, de profund si de fragil in privirea unui miel. Ceva despre care mi-e si teama sa vorbesc.
In general mi-e teama sa vorbesc despre miei si nici n-as fi vorbit daca
SORRY, YOUR TRIAL VERSION HAS EXPIRED. CLOSE PROGRAM.
Marcelina Popa
January 14, 2012
Doamna Marcelina,
cred ca eu nu m-am exprimat cum trebuie, si am transat problema intr-un chip radical si inelegant. Imi cer scuze. Dumneavoastra aveti dreptate (si nu trebuie s-o spuneti): autorul unui poem precum cel de mai sus ar trebui sa aiba sensibilitatea de-a extrage semnificatia frumoasa a oricarui dialog. Mie imi lipseste aceasta sensibilitate, tocmai de aceea nu sint un poet autentic. Dar cine e, pina la urma? Si tocmai pentru ca nu e nimeni, imi imaginez ca ma veti ierta.
proletaru
January 15, 2012
“Pentru ca tatal tau sa te iubeasca.
Nu trebuie sa faci nimic”
..dacă va simţi asta, va fi mîndru de “ucenicul” său!
mersi B.
mereu, un strop de poezie ne face viaţa mai frumoasă!
cristi
January 24, 2012