Miorita la spectroscop
Un tip despre care aflu (sigur ca de pe Wikipedia, mama cunoasterii internaute) ca e filosof si teolog, pe numele lui Mihai Neamtu, are un articol in care exploreaza semnificatiile baladei “Miorita” pe plaiurile romanesti. Concluzia nu e buna: “Miorita” vorbeste despre un popor cuminte, obedient, impacat cu orice destin catastrofal. E evident ca daca ne ghidam dupa astfel de arhetipuri istorice, nu putem crea ceva de valoare si de durata. Cu alte cuvinte romanul e invatat sa stea si sa primeasca lovituri, in loc sa gindeasca liber si sa se apere temeinic impotriva imixtiunilor in cultura si civilizatia lui. De unde si sfatul pe care ni-l da Neamtu, sa eutanasiem “Miorita”, adica sa renuntam la ea ca model.
Se pare ca autorul articolului il judeca pe autorul popular potrivit temei, nu potrivit operei. Si mai pare ca nenea Neamtu, filosof si teolog, n-a priceput cum vine treaba asta cu arhetipurile. Un arhetip e o matrita, o origine de la care pleaca cutare creatie. Practic, recurgem la balada “Miorita” atunci cind vrem sa dam exemplul inclinatiei populare catre creatia poetica, dar si cind vrem sa dam exemplul comuniunii de limba si obiceiuri din Romania (balada circula, in diverse forme, in toate zonele tarii, si e un extrem de vechi cintec popular in limba romana). Cind zici ca “Miorita” exprima spiritul romanesc, zici, evident, o metafora. Ca si cind ai zice ca Lamartine reflecta idealul romantic al timpurilor. Aia nu inseamna, evident, ca tipul a luat o oglinda si a tintit-o catre vreun cuplu care se saruta intr-o barca, ci ca scrierea lui apartine vremii sale. Tot asa, nici Miorita nu postuleaza ca dupa aparitia ei, toti romanii au sa fie servili si supusi. Daca ar fi pe-asa, atunci in peretii fiecarei constructii monumentale ar trebui zidita cite-o femeie, Greuceanu ar trebui chemat la fiecare eclipsa si fiecare furt de ou ar trebui urmat la 24 de ore de furtul unui bou.
Mihai Neamtu nu intelege ca balada, un poem sau un cintec sint lucrurile in care un popor isi pune ceea ce are mai frumos. Adica iti iei toate imaginile delicate si le insailezi intr-o creatie pe care o construiesti cu niste culmi ale sensibilitatii tale. Nu conteaza ca in realitate tu esti unu’ care nu te omori cu munca, care de cite ori ai ocazia bei de stingi, care vrei sa-ti vezi vecinul mort si deposedat de avere, care nu esti chiar atit de ospitalier pe cit ai vrea sa pari, dupa cum nu esti nici unul prea perspicace in the head. Dar in poezia ta esti muncitor, ospitalier si bun si – sa vezi lucrul dracului! – atunci cind o scrii, tu chiar devii astfel. Creatia te-a ridicat de la conditia originara si te-a inaltat la alta dimensiune spirituala. Esti frumos sufleteste pentru ca produci arta. Cind termini cu scrisul, redevii ceea ce esti.
Ca atare romanii care au scris, rescris si re-rescris “Miorita” sint niste indivizi care au facut arta in ciuda a ceea ce ei erau ca oameni. Tocmai d-aia e arta sublima, pentru ca ea poate fi rupta de biografia si faptele individului si poate trai in forma proprie. O balada nu exprima un popor decit in sensul sau creativ. Sensul mundan, cotidian al acelui popor e altul si e, evident, unul trivial. Teologul Mihai Neamtu ar trebui sa stie mai bine decit altii ca ce e lumesc ramine al lumii, dar ca mai exista in oameni si ceva care are indreptatirea de a se adresa lui Dumnezeu.
In incheiere, daca autorul vrea o alta exemplificare a situatiei, as putea sa-i prezint cazul unei specii umane specifice Bucurestilor de altadata, si anume poetul de circiuma. Aceasta boema denaturata era privita de cei mai multi cu un dispret major. In timp ce-si achitau consumatia, il masurau sever pe oratorul turmentat: “Uite, domnule, ce betiv e poetul ala!” Dar mai erau si unii, ceva mai rari, care-l considerau pe acelasi individ cu deferenta: “Uite, domnule, ce poet e betivul ala!” Totul depinde, ca sa spun asa, de felul in care privesti creatia in raport cu individul.
Mie m-e limpede cum priveste Mihai Neamtu creatia. E chestie de aplecatul sprincenelor: deci creăm, creăm, dar mai mergem si acasa, da?
