Repere de pe frontul nevazut
E regretabil ca niste domni jurnalisti de la cutare oficios n-au gasit pe altcineva susceptibil de a da niste repere asupra vietii si activitatii lui Vaclav Havel decit pe Gabriel Liiceanu. Nu zic ca spusele lui n-au valoare, ba dimpotriva! Zic numai ca se foloseste de prilejul mortii lui Havel pentru a detona niste frustrari clasice care s-au accentuat cu timpul.
Astfel, comparatiile (si antinomiile) s-au tinut lant: bravul popor ceh, idiotul popor roman; marele Havel, micul Iliescu; intelectualii cehi neinregimentati, intelectualii romani lingai ai puterii comuniste. Si da-i, si lupta, caci, nene Iancule, nimic pe lume nu-i poate produce mai mare suparare unui intelectual de marca, decit comunismul la 22 de ani dupa disparitia lui.
Ei bine, marturisesc ca sint prins in ghearele nedumeririlor. Ma intreb cum e posibil, domnule, sa te rafuiesti cu o stafie (ah, stafia comunismului, cum bintuia ea Europa secolului XIX si nu s-a potolit nici azi!) asa de crincen si de plenar, intr-un moment in care constiinta ta ar trebui sa stea linistita, pliata pe o alta realitate a lucrurilor? De ce sa-si fi lasat comunismul in Romania amprenta mai degraba decit altundeva? De ce a acaparat el in asa masura personalitatea romanilor? Doar romanii sint – nu-i asa? – milenari, in timp ce comunismul a fost o gogomanie care a durat sub 50 de ani. Iar noi comunisti am devenit prin forta lucrurilor, nu pentru ca asa ar fi impus-o caracterul nostru. Sau nu-i asa? Sa fi fost romanul comunist avant la lettre? De ce aceasta furie a lui Gabriel Liiceanu?
In sfirsit, chiar si cei mai fideli admiratori ai filosofului nu cred ca au urmarit expunerea sa fara sa isi puna, mai mult sau mai putin ingrijorati, intrebarea daca maestrul e bine. Nu stiu daca moartea lui Havel l-a ravasit in asemenea hal, sau daca ea nu se adauga cumva unei stari de spirit nu tocmai fericite care preexista. Oricum ar fi, impresia pe care mi-a lasat-o mie dialogul a fost ca omul e sub imperiul unei angoase care merge mina-n mina cu lehamitea.
Nu spun ca ma pricep prea bine la psihologie, insa o ipoteza tot am. Dupa parerea mea, daca si intr-un regim care-ti convine (si, din cite-mi amintesc, G.L si-a exprimat o neconditionata adeziune la regimul politic actual) iti manifesti frustrarile, ba inca mai al dracului decit inainte, inseamna ca s-ar putea, totusi, ca regimul sa nu-ti convina. Vedeti, d-aia imi place mie de Liiceanu: nu pentru ce spune, ci pentru ce nu spune. Si pentru ce abia daca gindeste!
